marți, 14 mai 2013
De
ce sunt monarhist
Sunt
întrebat de multe ori: „De ce eşti monarhist?"
Iniţial,
mi s-a părut o întrebare stupidă. Cu timpul am devenit mai înţelegător. Lumea
românească de până în '89, pe care o ştiu bine, a fost atât de lipsită de firesc,
pur şi omenesc, încât „de ce eşti monarhist?" mi se pare chiar... normală,
într-o ţară postcomunistă. Mai sunt întrebări „postcomuniste", la care am
ajuns să răspund fără reţineri, doar cu grija de a nu irita nervi sau orgolii.
Dacă cea cu monarhia mi se adresează, de regulă, cu un aer de curiozitate
suspicioasă, altele mă „atacă" insidios, ca la anchetă. Ştiu, suntem un
neam de indivizi curioşi de soarta vecinului, până la a-i dori şi lui
insuccesele personale. Dar parcă e prea de tot să pui întrebări care nu se pun.
Mai ales că aici e vorba de cultura respectului faţă de opţiunile liber alese
ale celor de lângă tine.
Să
revin, însă, la de ce sunt monarhist. Că doar nu te-ai născut în monarhie,
continuă ce-i care mă întreabă, iar la şcoală n-ai învăţat decât de puțin
despre ea. Cel mult că a fost unul din multele regimuri politice din istoria
modernă a României. Acesta este şi adevărul. Şcoala pe care a făcut-o generaţia
mea republicană a tratat monarhia constituţională cu indiferenţă Regală. Despre
familia dinastică a românilor am auzit mai multe afirmaţii ignobile, decât cele
ce-i recunosc meritele istorice. Hohenzollern-Sigmaringen era nume bun de râs,
abia reproductibil verbal de unii, nicidecum de respectat. Cu timpul, aproape
şters din memoria colectivă. Din păcate, nici după '89, lucrurile nu s-a
schimbat sensibil. Şi nu mă refer la expulzările de rit bolşevic ale familiei
regale, de către regimul de la Bucureşti, la începutul deceniului '90, după
fiecare din cele două tentative de-a intra în ţară. Mult mai grav mi se pare
faptul că şi astăzi întâlneşti tineri şi mai în vârstă decât ei, care ridică
din umeri când sunt întrebaţi ce-a însemnat monarhia pentru istoria noastră
modernă. Despre ce-ar putea însemna, nici vorbă. Ce, vrei o dinastie eternă, în
fruntea ţării?, mi se taie, de cele mai multe ori, maioneza apetitului de-a
lega un dialog. De parcă, regimul republican - aşa cum îl cunoaştem - ar fi
străin de ideea „dinastiei de familie"...Pentru mine, a vorbi de monarhia
la români presupune a pleca de la premisa că a apărut şi a dispărut din viaţa
poporului fără aportul semnificativ al acestuia. A apărut după înlăturarea
principelui A.I.Cuza - primul conducător, în epoca modernă, ales de mase,
atunci când democraţia încă nu-i tulbura existenţa. Nişte politicieni, din
dorinţa asemănătoare celei pe care şi cei de astăzi o afişează, de europenizare
a societăţii româneşti, au adus pe tronul Principatelor Unite un prinţ străin,
Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar străinul ăsta, cu încăpăţânarea lui
germanică, după ce a devenit Rege, a făcut de bine să impună trecerea românilor
de la feudalismul întârziat, la capitalismul de dezvoltare. Numai istoricii
oneşti ne pot spune cum de a reuşit acest om (străin de neam şi, iniţial, de
religia lui) să susţină interesul Regatului mai presus de cel al
politicienilor. Cu toate bunele şi relele democraţiei de început, a modernizat
societatea care, până la el, arăta ca la porţile orientului feudal. Urmaşul
lui, Ferdinand, şi-a legat numele de întemeierea României Mari, a acordat
democraţiei votul general, a împroprietărit ţăranii şi a consolidat monarhia
constituţională după cele mai moderne idei ale epocii sale. În perioada de
criză europeană ce a urmat, dinastia şi-a pierdut prestigiul, în faţa poporului
întregit, datorită moştenitorului lui Ferdinand, Carol II, regele inteligent,
cult, dar aventurier, devenit mai mult român decât neamţ, prin forţa traiului
între politicienii dâmboviţeni. Urmaşul lui, Mihai, a avut neşansa de-a fi
suveran la o vârstă foarte tânără şi în plin război mondial. După marele măcel,
a abdicat sub presiunea externă, a înţelegerilor dintre aliaţii învingători, şi
cea internă, a cozilor de topor;
a macarovurilor și balalaicelor sovietice.
Aşadar;
de ce sunt monarhist:
1.
pentru că naţiunea română a adoptat şi respectat monarhia şi nu este vinovată
de dispariţia ei, după 66 de ani de existenţă;
2.
pentru că poporul român a avut încredere în opţiunile elitelor sale politice de
la 1866 şi 1918;
3.
pentru că naţiunea română, în spiritul său, îşi doreşte un conducător suveran
capabil să ţină sub control gâlceava politicienilor;
4.
pentru că Regele Mihai I a avut un comportament demn de întemeietorul
dinastiei, Carol I, în toată perioada ultimilor 64 de ani, după abdicarea sa;
5.
pentru că, în opinia mea, monarhia, ca organizare statală cu rădăcini în
mistica populară, poate reaşeza politicul în slujba naţiunii;
6.
pentru că momentul abdicării forţate a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947,
împarte modernitatea noastră, în două jumătăţi corespunzătoare creşterii şi
descreşterii respectului României, în interiorul civilizaţiei europene;
7.
pentru că numai monarhia constituţională, în opinia mea, ne poate scoate din
această lungă rătăcire postcomunistă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu